Super Blog

Cum ar fi dacă viețile noastre ar fi o poveste? Librarul cu papion readuce poveștile în viața noastră!

– Bună, îi spun străinului de lângă mine, în timp îmi așez mai bine pălărioara pe capul rotund și îmi îndrept papionul cu picățele. Se uită la mine de parcă ar fi picat din Lună. Sau de parcă eu aș fi picat din Lună. Nu îmi este prea clar dar, între noi fie vorba, viteza de reacție sau spontenitatea nu sunt chiar punctele lui forte.

– Știu că tu crezi că nu mă cunoști, îi spun în continuare, sperând că mă aude și că e doar foarte suprins, nu și surd. Mă privește cu ochi mari, rotunzi, pe deasupra laptop-ului și nu mai poate spune nimic. Dar știu că n-a fost prea greu să-l las fără cuvinte!

– Știu că tu crezi că nu mă cunoști, îi spun eu din nou, vorbind mai rar. Dar eu te cunosc.
Ochii i s-au mărit și mai tare. Na, că l-am speriat!

– Te văd când dormi și când ești treaz, când te porți bine și când nu – deși eu nu sunt Moș Crăciun, după cum vezi. Te văd în fiecare zi, cum rezolvi tot felul de probleme mai mari și mai mici. Cum ai grijă de familia ta. Cum vrei ce este mai bun pentru toată lumea. Te văd și când ești vesel dar și când ești doborât de stres și griji.

– Dar să știi că te văd și cum tot susții că vrei să fii un om mai bun, cum te lauzi prietenilor că citești și te instruiești deși, adevărul-adevărat, este că preferi să stai mai mult pe telefon decât să te preocupi de lectură. Și dacă vrei să-ți mai spun ceva, știu că mai des te ascunzi în spatele lui ”n-am timp” decât să le citești copiilor tăi cărți ilustrate.

A lăsat capul în jos, rușinat. Atinsesem un punct sensibil și simțeam că sunt pe drumul cel bun. Cel puțin mă asculta.

– Haide, îi spun întinzând mâna și sperând că a prins suficientă încredere.

Mă privește temător dar în cele din urmă îmi întinde o mână mare de adult. Mă înduioșez și îi zâmbesc. Vedeți voi. El este om mare acum și problema lui cea mai gravă este că a uitat să viseze și să se bucure, așa cum fac adesea copiii când se fac mari. Foarte des el este supărat, speriat și neîncrezător.

Magia a dispărut cu totul din viața lui. Își face mult gânduri și multe griji iar blândețea îi lipsește. Uneori țipă la copiii lui și nu are suficientă răbdare cu ei, pentru că a uitat. A uitat să viseze. A uitat cum era în copilărie și cât de mult îi plăcea și lui în lumea poveștilor.

boy standing by a seawall
Sursă foto: Unsplash.com

Dar eu pot vedea ce nu se mai vede acum – creativitatea din el care încă nu s-a stins. Pot vedea adânc în sufletul lui, unde încă mai este un copil căruia îi plac basmele. Ghemuit acolo, este băiețelul de demult care stătea în poala bunicii și punea râzând degetul pe balaurii din cărțile pentru copii.

Băiețelul care, cu un băț și o săbiuță de lemn, se credea Greuceanu și omora toți dragonii de sub pat. Cu un zâmbet, putea scoate soarele din nori și pentru el nu exista niciodată ”nu pot”. Iar astăzi, vreau să i-l arăt și lui.

Îl iau de mână și merg cu el hotărât spre perete. Îl văd că ezită și că vrea să-mi opună rezistență, așa că îl strâng mai tare de mână: ”Ai puțină încredere în mine!”, îi șoptesc. Îl simt că se mai relaxează și se crispează iar în momentul în care trecem prin zid. Mă uit la el, nu pare surprins, mai degrabă, pare ușurat.

Suntem în camera copiilor și în jur totul este răsturnat. La acest moment, copiii au uitat de jucăriile întinse peste tot și se concentrează asupra unui maldăr de cărți.

– Wow, uite, peste asta nu ne-am mai uitat de mult, strigă micuța Amelie trăgând de coperți o carte viu colorată. Nici nu mai știu cu ce este. Cred că era cu o fetiță care planta ceva? O floare? Să-l rugăm pe tata să ne-o citească.

– Da, și apoi pe aceasta, cu dinozauri, se entuziasmează și Robert.

Amelie îl ia pe Robert de mânuță și împreună dau buzna în biroul tatei unde acesta lucrează concentrat. Nici nu aude când cei doi deschid ușa. Copiii rămân în prag și se uită la tatăl lor care are mâinile în cap și nu schițează nici o reacție. Amelie strânge mâna frățiorului.

– Tata, vrem…începe Robert făcându-și curaj.

– …să ne citești o poveste! Uite, cartea asta…cu ”petița”…continuă Amelie care încă nu poate să spună bine ”fetiță”.

– Da, tata, și pe asta cu dinozaurii și…

– Vă rog, spune tata auzindu-i deodată, nu mai faceți gălăgie, nu am timp acum. Mai am ceva de terminat și apoi trebuie să intru într-o sedință. Mergeți la voi în cameră să vă jucați.

Copiii pleacă fără să spună un cuvânt dar sunt, fără îndoială, dezamăgiți. ”Părinții ăștia, niciodată nu au timp” gândesc ei necăjiți. Își târăsc încet piciorușele spre camera lor. Robert ține în mână frumoasa enciclopedie despre dinozauri iar Amelie cartea Mia și mlădița de fasole.

Sursă foto: Librarul cu papion, Unsplash.com, colaj creat cu Canva

– Robert nu va afla astăzi răspunsurile la curiozitățile lui despre dinozauri, cine au fost aceștia, când au trăit și cum. Iar Amelie, va trebui să mai aștepte până să învețe despre Mia, fetița care își dorea un animal de companie dar a primit în schimb o sămânță de fasole, începându-și astfel marea aventură ca îngrijitoare de plante, îi spun eu lui în timp ce observ că s-a întristat foarte tare privind scena aceasta.

– Ei gata, nu începe să plângi acum, îi spun în timp ce îi întind batista mea din mătase din buzunarul sacoului și mă rog în secret să nu mi-o umple de muci. Toți greșim. Important este să înțelegem si să ne schimbăm. De asta am și venit la tine astăzi, de altfel.

Îl văd cu coada ochiului cum încuviințează și își înghite nodul din gât.

– Pentru ei fac tot, ei sunt totul, spune el cu glas stins și în sfârșit mă convinge că nu are nicio problemă de vorbire sau de înțelegere.

– Știu. Și simt că suntem pe drumul cel bun deja. Haide, ia-mă de mână vreau să mergem undeva.

Deodată peisajul este complet schimbat în jurul nostru. Suntem într-un mic sătuc cu drumuri de pământ și case sărăcăcioase și mă întreb că părere va avea partenerul meu despre asta. Îl văd privind nedumerit de jur-împrejur.

– Doamne, exclamă el, dar în ce secol suntem și unde?

– Mă bucur că ai întrebat. N-aș vrea să îți stric surpriza totuși, îl liniștesc eu. Deodată cineva apare în peisaj. Este prietenoasă și roșcată și vine drept spre noul meu amic căruia, de dragul poveștii, mi-am permis să-i împrumut puțin înfățișarea personajului preferat.

– Muuuu, se alintă ea dar prietenul meu părea că ar vrea să fugă.

– Hooooo, stai cuminte. Nu înțeleg, îmi spune. De ce suntem în capătul acesta de lume? Ce vrea văcuța asta de la mine și de ce pare că femeia grăsuță din casa de peste drum îmi face cu mâna?

landscape photography of mountain
Sursă foto: Unsplash.com

– Chiar nu îți dai seama? insist eu. Suntem într-un loc în care ai călătorit de foarte multe ori în copilăria ta. Privirea lui confuză îmi spune că încă nu înțelege nimic. Uite, privește-te puțin, îi spun în timp ce îl duc să-și admire reflexia într-un luciu de apă.

– Nu se poate, exclamă el privindu-se, în timp ce își pune mâinile peste chipul mic și pistruiat de copil blond iar ochii lui negri se fac încă și mai mari de uimire. Cine e băiețelul ăsta?

– Gândește-te puțin, îi spun eu căci vedeam că avea mare nevoie de un indiciu. Care era povestea ta preferată în copilărie?

S-a încruntat puțin, apoi a realizat.

– ”Singur pe lume”! Singur pe lume de Hector Malot, era cartea mea preferată când eram copil. Tu vorbești serios? Suntem în poveste? Suntem în centrul Franței la mijlocul secolului al XIX-lea?! Incredibil! Și eu sunt Rémy? M-ai transformat în personajul principal din povestea mea favorită?! Cum ai făcut asta, e de necrezut!

În sfârșit se prinsese. Dar nu mai aveam timp. Jérôme trebuia să-și facă apariția din clipă în clipă iar asta nu era nicidecum partea fericită a poveștii. Am derulat un pic pe repede înainte până la întâlnirea frumoasă cu Don Vitalis. L-am lăsat pe Rémy să facă cunoștință cu trupa de teatru ambulant, să se joace cu Cappy și cu Suflețel, să vadă Franța și Parisul și să fie actor amator. Toată aventura a durat fix două minute, așa cum țin toate lucrurile mărețe din imaginația noastră, în realitate.

Întorși în biroul său, el redevenise adult iar povestea se sfârșise. Nu vorbeam niciunul, aveam de digerat ceea ce tocmai se întâmplase.

– Îți mulțumesc pentru experiența asta și pentru că ai venit astăzi, mi-a spus el cu lacrimi în ochi. Să știi că am înțeles lecția și vreau să mă schimb. Știu unde am greșit. Vreau să petrec mai mult timp cu copiii mei și știu că poveștile și cărțile sunt o metodă fantastică de a îi apropia și de a le crea amintiri de neuitat cu părinții lor.

– Așa este, încuvințez eu, și nici nu ai nevoie de o întreagă librărie pentru copii ca să faci asta.

– Poate totuși de o librărie online, ca să scutesc timp și alergătură și să pot sta cu Amelie și Robert în schimb.

– Așa este, îi spun fericit. În sfîrșit omul meu înțelesese lecția iar eu putea să mă întorc la treaba mea și la cărțile mele. Deodată îl aud spunând.

– Și totuși….cine ești tu? a întrebat el în cele din urmă.

– Vai, dar credeam că nu o să mă mai întrebi! Cine sunt eu? Eu sunt prietenul tuturor copiilor și adulților care iubesc poveștile și cărțile!

Eu sunt Librarul cu papion!

Sursă foto: Facebook.com/librarulcupapion

Acest articol a fost scris pentru Spring Super-Blog 2021.

Author

admin@eunmicsecret.ro

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *