Oboseala este o constantă a vieții noastre, nu prea mai știm cu e fără ea. La sfârșitul oricărei zile, mai lungi sau mai scurte, suntem, inevitabil, obosiți.

Ne obosesc orele lungi la muncă, drumul lung până acolo, îndatoririle casnice, chiar și distracția ne poate obosi uneori – dar cine se mai plânge de asta în vacanță, când ești obosit de vizitat sau mers pe jos sau stat la plajă?

Oboseala, mai ales oboseala acumulată, ne poate face să ne comportăm ciudat.
Să punem săpunul în frigider, să căutăm brânza în dulap sau să ne ducem în altă cameră și odată ajunși acolo – să nu mai știm de ce.

Eu n-am să uit niciodată, și a fost un semnal de alarmă pentru mine, ceea ce am făcut într-o seară de vară acum aproape 3 ani. Niciodată n-aș fi crezut că pot fi capabilă de așa ceva.

Aveam o perioadă aglomerată la muncă și eram după multe zile de lucrat peste program. Plecasem de la birou mai târziu, avusesem și o scurtă întâlnire după, a trebuit apoi să fac niște cumpărături, și iată-mă ajungând în sfârșit acasă pe la 10:30 sau 11, cu ultimul microbuz.

Stau într-un mini-cartier cu blocuri micuțe așezate față-n față. Și mă duc eu de la microbuz la blocul meu, fericită că am ajuns acasă și conștientă că trebuie să mai termin ceva de lucrat și să-mi fac bagajele – a doua zi plecam la mare și totul trebuia să fie în ordine.
Dau cu bănuțul la interfon și trag hotărâtă de ușă. Nu se deschide.
Mai încerc o dată. Încă o dată. Nada.
Încerc de multe ori și, disperată, rog niște fete care stăteau pe o bancă să-mi deschidă cu bănuțul lor.

Nu puteau, că ele stăteau în alt bloc. Una dintre ele a vrut să mă împingă pe marginea depresiei: ”Nu puteți să sunați la interfon să vă deschidă din casă?” a spus binevoitoare.
Și tocmai când mă pregăteam să mă pun în fund pe bordură și să bâzâi că eu sunt singură 😧, nu mai știu ce s-a întâmplat, ceva, cineva a deschis ușa. Mulțumesc entuziasmată, urc repede-repede și când ajung în fața ușii…nu știu dacă să mă prăbușesc de râs sau să îmi dau o palmă.

Ușa mea avea altă culoare.

Recunosc că am stat în fața ei câteva secunde bune întrebându-mă, o dată, ce s-a întâmplat cu ușa mea și, a doua oară, când am devenit așa de fraieră.
Am coborât veselă, explicând râzând fetelor de pe băncuță, că ăla nu era blocul meu, m-am dus în direcția opusă, unde era blocul meu și am ajuns și eu într-un final acasă. M-au crezut nebună dar aia e.

Pentru că eram așa de obosită în perioada aia, când am coborât din microbuz, am luat-o în direcția greșită. Și am perseverat 😂

Vouă vi s-a întâmplat vreodată ceva similar? Care este cel mai ciudat lucru pe care l-ați făcut vreodată din cauza oboselii?