Nu, nu m-a lovit 10 years Challenge.

Doar apelul colegilor mei de liceu care mă anunțau că, întâmplător sau nu, anul acesta împlinim 10 ani de la absolvire. Aniversare care merită sărbătorită așa cum se cuvine, bineînțeles.

La început nu m-am gândit la asta prea tare, doar știam că au trecut 10 ani, doar știam câți ani am, doar știu foarte bine ce am făcut în timpul ăsta deloc scurt.

Doar că, pe măsură ce mi-am dat seama că am să particip la revedere, pe măsură ce am conștientizat mai bine semnificația evenimentului, m-a lovit sentimentul acela de ”când au trecut atâția ani?” și mai ales ”de când mă apropii eu de 30 de ani?!”. Chiar vorbind despre reuniune cu prietena și fost mea colegă de bancă, am împărtășit amândouă aceleași trăiri: ”Nu se poate să fi trecut 10 ani, eu mă simt la fel!”.

Și nu am putut să nu mă întreb dacă chiar au trecut mai mult de câteva zile decât străbăteam cu ea pe jos 3 bulevarde ca să ajungem de la liceu în Cișmigiu și să ne plimbăm pe aleile lui pe înserat.
De când mergeam pe stradă cântând ”Unfaithful” de la Rihanna.
De când mă strecuram pe lângă ea la cantină și în internat.
De când materiile mele preferate erau româna, limbile străine și istoria.
De când eram doar fata aia care citea prea mult.
De când au chemat-o pe mama la școală fiindcă directoarea m-a prins sărutându-mă cu un băiat pe hol.

Mă simt la fel în interiorul meu deși sunt o persoană așa de diferită. Deși am făcut așa de multe lucruri.

Acum 10 ani eram așa de stresată cu bac și admiteri. Eram așa de stăpânită de gândurile care-mi spuneau că n-am să reușesc. Așa de mult timp am fost stăpânită de ele. A durat mult până să pot să spun și să cred: ”Așa și. Am să mă descurc. Am să găsesc altă soluție. Am să reușesc.” Nici măcar acum nu reușesc mereu să cred asta cu adevărat dar e o muncă de fiecare zi.

Acum 10 ani eram așa de convinsă că există cineva care te completează perfect și te salvează. Nu există și asta e foarte bine, știu acum. Există doar puterea neaccesată din interiorul nostru. Există doar dorința noastră de a fi mai buni, mai fericiți, mai echilibrați, mai vindecați.

Acum 10 ani credeam că trebuie să faci totul pentru alții. Acum știu că sunt singura căreia îi datorez ceva. Că am responsabilități față de mine. Că a mă respecta e o obligație și nu ceva rău.

Obișnuiam să cred că viața e o lupă grea. Că trebuie să le bifez pe toate. Nu trebuie. Nu trebuie nimic. Echilibrul este dezideratul meu zilnic.

Obișnuiam să mă rușinez de mine, de defectele mele. Mult timp, nu doar acum 10 ani. Până de prea curând chiar. Că sunt dezordonată și neatentă, că visez prea mult și mă pierd în gânduri. Că n-am răbdare. Că uneori izbucnesc prea mult, că uneori dimpotrivă, nu mă pot exterioriza. Mi-am propus să nu mai fac asta. Perfect nu e nimeni, n-am să fiu eu prima. Am ales să mă accept. Da, sunt visătoare și neatentă. Da. Lucrez la asta în fiecare zi, dar nu mă mai rușinez. N-am de ce.

Mă simt la fel dar uneori mai bine. Mi se pare că viața devine din ce în ce mai bună.

Iar la final, vreau să te întreb: Tu cine erai acum 10 ani?