Mi-era sufletul plin de el.
A fost ca un fulger care a luminat totul deodată. Nu era nici pe departe luminița de la capătul tunelului, ci o lumină puternică, orbitoare, ca ziua, care clarifica totul.
Și deodată, toate deveniseră mai ușoare. Puteam să zâmbesc și să mă bucur și să sper din nou. Undeva acolo exista el și asta era suficient. Nu conta nimic. Nici măcar imposibilul.
Era clar, eram îndrăgostită rău.
Număr visătoare anii care au trecut de atunci și încă nu-mi vine a crede. Parcă m-aș uita în viața altcuiva, în inima altcuiva, într-o viață veche – străină. Și totuși îmi amintesc perfect perioada aceea și mai ales ziua în care a început totul.
Era un martie îndărătnic.
M-am trezit devreme și era deja lumină. Era primăvară deja și asta mă bucura nespus. Pe anul acela poate că era chiar semnul că se terminase cu iarna cenușie, cu zilele fără lumină, cu nopțile prea friguroase, cu lipsa de energie. M-am spălat și m-am îmbrăcat cu rochia neagră, mi-am periat părul blond.
Am așteptat cuminte cât el era la baie. Beam cafea neagră într-o cană mare și mă uitam pe geamul de la bucătărie la soarele care se ridica roșu. Promitea a fi o zi bună. De mult timp speram în fiecare zi la zile mai bune.
Am ieșit afară și aerul era aspru, proaspăt, reconfortant. Răcoarea lui mă înfiora plăcut. Drumul era liber, radioul cânta vesel iar vorbele între noi erau puține. Ochii tăi albaștri priveau mereu în altă parte. De prea mult timp rămăseseră prea puține de spus și prea multe suspendate, în tensiune. Niciunul dintre noi nu mai voia să le dea jos de acolo, iar ele rămăseseră așa, ca niște jucării stricate, cu sforile atârnând în aer.
Când am ajuns, eram ceva mai bine. Intram în rutină iar asta mă liniștea. Promitea a fi o zi banală. Și totuși nu avea să fie. Când am intrat în încăpere am simțit clar, din prima secundă.
Fulgerul. Ochii tăi pironiți pe mine. Privirea ta verde, părul tău creț, mânecile mele din dantelă – toate se învălmășeau plăcut. Și tu ai simțit căci mi-ai luat mâinile tremurânde și le-ai ținut o clipă în plus. Ai spus ceva, apoi liniștea s-a lăsat rece. Tăcere. Mâna mea a căzut moartă. Verdele tău se înfipsese crud în aurul de pe mâna mea stângă.
Amândoi am fi vrut să spunem ceva, să facem pasul hotărâtor, dar toți pașii fuseseră deja făcuți. Ce ar mai fi fost de spus? Totul era hotărât de mulți ani deja. Toate întrebările despre cum fi fost dacă, erau zadarnice.
Zile mai târziu am primit cel mai frumos și surprinzător buchet de trandafiri albi.
Pe bilețel scrisese atât:
”Te-am privit în asfințit,
Mirosea a iasomie,
Ochii tăi mi-au spus
tăcut:
Știi că nu a fost
să fie.”
Related
Comments
Foarte frumos tot textul, dar versurile de la final sunt sublime! Chiar ai reusit sa transmiti emotie!
Mă bucur mult 🙂 este ceva ce țineam de mult să scriu 🙂
Păcat că nu a fost să fie. Multă emoție în textul tău și un final neașteptat. Felicitări!
Multumesc 🙂 păi..în viață nu-i mereu cu happy-end 🙂
Uneori nici macar vointa nu poate pune lucrurile pe drumul pe care ni-l dorim noi… Dar … nu dispera, vor exista desigur altii
Cu siguranță 🙂 mereu când pierzi ceva, câștigi altceva mai bun 🙂
emotionant articol
Sublim, chiar dacă nu a fost să fie…
Mulțumesc
Da.. Poate si de asta 🙂
Ai scris atat de frumos si plin de emotie! Sa mai vii cu astfel de articole,ca tare mult imi plac. 🙂
Multumesc de încurajare ❤ am sa mai vin, si mie imi plac
Chiar e un text plin de emoție și deloc previzibil. Mă așteptam la un final fericit… Dar nu a fost să fie 🙁
Promit sa revin cu ceva mai vesel
Foarte frumosa poveste! O poveste plina de emotie😍
Mereu ma intrem de ce nu a fost sa fie? Inca nu am gasit raspunsul 🙁
Poate pentru ca trebuia sa fie altceva, mai frumos:)
Îmi plac genul asta de despărțiri, nu cu cearta, nu cu scandal, nu cu reproșuri.
Chiar ca emotie! Minunate randuri, ai transmis extrem de multe.