Am avut vinerea trecută reuniunea de clasă, la 10 ani după terminarea liceului.

Am fost foarte nerăbdătoare să particip, încă de când am aflat că se organizează, deși aveam unele îndoieli și nu dădeam prea mult credit evenimentului. Ceea ce a urmat însă, mi-a depășit cu totul așteptările.

În primul rând, emoția. A fost extrem de emoționant. Să ne aflăm din nou în liceu, să ne așezăm în bănci exact în ordinea în care stăteam pe vremuri, să ne revedem cu toții, inclusiv cu profesorii noștri. Este ceva ce nu se poate descrie în cuvinte.

Apoi, sentimentul oarecum ciudat de normalitate. Ca și cum era perfect normal să vin la liceu în ziua aceea, să văd pe toată lumea, ca într-o zi pur obișnuită, în care am venit iar la școală, cu tramvaiul, pe fix aceeași rută și, totuși, printr-un oraș cu peisaje schimbate.

Totul era schimbat și neschimbat în același timp. Colegii mei arătau la fel cum mi-i aminteam, de parcă timpul ar fi stat în loc. Totuși clasa arăta mai bine, profesorii noștri un pic mai în vârstă, iar noi am avut, fiecare în parte, multe de povestit despre ce am făcut în acești ani. Semn că timpul, într-adevăr, trecuse.

Am avut certitudinea că, toți colegii mei, fără excepție, au devenit oameni și profesioniști extraordinari, fiecare în domeniul său (și în domenii cât se poate de diferite), cu o mentalitate nouă, bună, care înțeleg cât de importantă este comunitatea, să poți face ceva pentru oamenii din jur și să fii tu însuți, din zi în zi, o persoană mai bună.

Dar de ce fac postarea asta și ce vreau să transmit?
Pentru că am avut o revelație în timp ce se striga catalogul.

Mi-am dat seama că, de-a lungul timpului, am tot auzit persoane care mi-au spus că au lipsit de la acest gen de întâlnire, din diverse motive. Nu mai locuiau în orașul respectiv și le-ar fi fost greu să facă o deplasare, considerau că nu e suficient ceea ce au realizat și nu se simțeau confortabil să se prezinte în fața colegilor și alte astfel de justificări.

Ce cred eu acum, după ce am participat la reuniunea cu clasa mea?

Că dacă sunteți invitați la așa ceva, mergeți. Dacă nu sunteți invitați și nu se organizează, implicați-vă ca evenimentul să se întâmple. Dar mergeți neapărat. Indiferent că e întâlnirea de 10, 15, 20 sau 30 de ani, nu are nicio importanță a câta e.

Poate că nu pare mare lucru, dar ia gândiți-vă puțin. Cât timp ați petrecut cu oamenii ăștia? Câte amintiri aveți? Așa-i că nu mai e la fel?

Mă uitam în jur și realizam că sunt oameni cu care am petrecut multe ore pe zi, mai multe decât acasă. Am împărțit foarte multe lucruri, foarte multe stări – succese, revolte, dezamăgiri, împliniri. Avem multe amintiri împreună și a fost minunat să le depănăm. De unele uitasem. Ele fac parte dintr-o perioadă importantă a vieții noastre, cred că merităm să le celebrăm cum se cuvinte.

Desigur, postarea aceasta este punctul meu de vedere pur subiectiv. Iar la final vreau să vă las o melodie, asortată 🙂

Tu ce părere ai despre reuniunile de clasă, te-ai dus sau te-ai duce?