
Unde punem dezamăgirea?
Când ni se frânge sufletul în bucăți, unde punem cioburile?
Le măturăm cu o mătură mare și ne prefacem că nu lipsește nimic?
Le lipim la loc?
Le băgăm sub preșul inimii?
Când ni se punem nodul în gât și doare, ce facem cu el? Îl înghițim? Îl lăsăm acolo, să ne sufoce?
Când ne lovește neîmplinirea propriilor așteptări în moalele capului, ce facem? Zâmbim? Cădem? Dăm înapoi?
Când nu se mai opresc lacrimile, ce facem cu ele? O piscină? Le colectăm ca pe apa de ploaie?
Unde punem dezamăgirea?
Îi găsim un loc sau o dăm afară?
I-o punem în brațe cui a adus-o?
Dar de unde vine dezamăgirea?
Ca toate lucrurile celelalte, din noi. Mai precis, din interpretarea noastră a ceea ce ni se întâmplă și din felul în care alegem să acționăm.
Deci, de ce apare dezamăgirea? Din amăgirile noastre? Din așteptările noastre, pe care le-am făcut având o bază solidă, sau nu? Cu siguranță.
Dacă nu avem așteptări, nu avem nici dezamăgiri. Dar este greu să nu avem așteptări. Este foarte greu. Cum am putea să nu avem când ne implicăm, facem eforturi, ne investim în ceva și, de cele mai multe ori, în altcineva?
Cu toate astea, trebuie să acceptăm că nu putem avea totul sub control, că nu totul ține de noi iar când vin vorba de alte persoane, cu atât mai puțin. Nu avem control decât asupra noastră. Iar asta e o veste bună pentru că putem să controlăm comportamentele noastre. Putem să ne controlăm emoțiile. Reacțiile. Putem alege dacă lăsăm o dezamăgire să ne definească sau să ne controleze viața sau, dimpotrivă, dacă o privim ca pe o oportunitate de a învăța și de a ne îmbunătăți, de a crește.
Putem controla să nu ne amăgim. Dacă vedem că toate eforturile noastre nu sunt răsplătite sau se duc undeva în gol, fără a produce niciun ecou, avem puterea de a le opri înainte de a fi dezamăgiți. Putem avea standarde, astfel încât să evităm să ne investim sentimentele în cineva care nu depune efort pentru noi. Putem să acceptăm ceea ce simțim, adică dezamăgirea, și să încercăm să o înțelegem, să o o primim ca atare și să o depășim – înainte ca ea să pună stăpânire pe noi. Avem în noi, la îndemână, instrumente care ne pot ajuta dacă ne folosim cu înțelepciune ”armele”: speranța, optimismul, încrederea, reziliența.
Până la urmă, astfel de experiențe fac parte din viață. Viața nu este făcută doar din lucruri bune, iar asta este foarte bine. Ele sunt, întotdeauna, lecții pentru noi, un prilej de a ne cunoaște, un prilej de a privi în interior și de a ne întreba cum putem face mai bine pe viitor.
Tu cum primești dezamăgirile care apar uneori?
Reușești să le controlezi sau le lași să te acapareze?
Comments
Dezamăgirea…
Uh, vrei să nu rămâi dezamăgită vreodată în viață?
Îți pot da soluția, e foarte ușor…
Nu judeca pe nimeni după propriile tale standarde. Aș fi spus „nu judeca pe nimeni” dar asta este o prostie cât casa. Sigur că judecăm.
Nu aprecia pe nimeni după propriile tale standarde. Aproape întotdeauna vor fi mai înalte decât realitatea.
Asta se întâmplă pentru că omul în general e bun și vrea ca „binele să triumfe” și să se bucure de el. Din asta se naște nevoia de „așteptare”, speranța. Ce spun eu aici?
Încrede-te doar în tine. Să devin paranoică? Mă întrebi. Nu, dacă toate așteptările tale vin de la tine, atunci ești singura pe care apreciind-o, nu vei putea greși. Aha, vei zice. Dar mă dezamăgesc pe mine în cazul ăsta… Nu, cunoaște-te pe tine și vei evita asta. Să trăiesc fără speranță? O să spui… Nu, dar ăsta e un comentariu pentru un alt articol… Bun articol, ca un vis din care aștept să mă trezesc.
Dezamăgirea e atât de prezentă în societate azi pentru că oamenii nu au răbdare, ci vor să concureze cu creațiile mâinilor lor, cu mașinăriile… Dar și ăsta poate fi un articol viitor… Felicitări, Raluca!
Îți mulțumesc, Alex pentru cuvintele tale și pentru aprecieri. Așa e, ai spus bine, cel mai bine e sa nu judecam pe nimeni dupa standardele noastre, asa nu vom fi dezamăgiți.
Greu cu dezamagirile, greu cu asteptarile. A fost o perioada in care faceau ping-pong cu mine. Au fost experiente care m-au lasat fara cuvinte, in care credeam ca totul ruleaza in mare viteza pe langa mine iar eu paream calcata de tren. Dar au fost momente revelatoare. Dure dar utile. Nu pot sa spun acum ca nu ma mai incearca dezamagirea deloc, sunt om, este normal, dar crede-ma, am invatat sa iau oamenii asa cum sunt, buni sau rai, cu rezerve. Dau tot ce pot dar nu ma astept sa primesc la fel. Ma intorc si ma uit in interior si este mai bine asa
Foarte frumos ai exprimat. Pacat ca nu exista nicio alta dimensiune in afara celei artistice, in care sa cuprindem toata dezamagirea si sa o transformam in ceva benefic. Singura forma care ne permite aceasta videcare este arta…
In timp ce lecturam articolul tau m-am trezit fredonand melodia lui Dan Teodorescu (Taxi) – „Unde cauti tu? Unde Cauti tu iubirea?? Nu stii ca-i aici…”
Emotiile tale intiparite profund in fiecare intrebare, in fiecare gand, mi-au amintit de atatea momente din viata mea cand credeam ca dezamagirea din relatii este ceva rau. Am suferit despartiri care credeam ca ma vor leza pentru toata viata… dar ce am descoperit ceva mai tarziu a fost ca fiecare astfel de cadere, de rana, de suferinta nu a facut nimic altceva decat sa imi slefuiasca inima si mai mult, sa mi-o transforme dintr-un carbune, intr-un diamant… unul capabil de o iubire profunda, o iubire matura, una care sa stie sa se manifeste fara gelozie, posesivitate sau durere. Cine ar fi putut crede ca atata suferinta, atatea lacrimi, atata dezamagire… pot da nastere unei relatii atat de frumoase? Eu una, sincer, nu.
Asa ca recomand sa alungam termenul de „dezamagire”, si sa il inlocuim cu „experienta”. In loc sa fim dezamagiti, sa fim entuziasmati ca am mai invatat ceva, am mai aflat cateva lucruri despre viata, despre altii, despre noi. Sa intelegem ca fiecare obstacol are rolul de a ne aduce mai aproape de ceea ce ne trebuie cu adevarat pentru a fi fericiti. Mai mult, tot ceea ce doare acum (sacrificiul pe termen scurt) are sa devoaleze o bucurie incomensurabila ulterioara (tinta pe termen lung).
Nu te supara ca s-a terminat, bucura-te ca s-a intamplat!
Viața este o o continuă școală, trebuie doar să-i vedem lecțiile. Întotdeauna vor fi și dezamăgiri, dar tot ea, viața, ne învață ca trebuie să ne bucurăm de fiecare reușită, de fiecare lucru sau om mult mi tare.
Nu există rețete de viață, ar fi minunat să fie! dar cred că ne putem seta cumva așteptările la un nivel mai mic pentru ca dezamăgirile sa nu fie dezastruoase.
Felicitări pentru articol!
Cândva puneam la suflet fiecare neîmplinire, mă consideram puțin vinovată că ceva, cineva m-a dezamăgit. Fără a fi fatalistă am învățat că dezamăgirile, neîmplinirile fac parte din scenariul vieții. Fie că vin de la oameni, de la vreme, de la cățelul meu obraznic de atâta alintătură��, dezamăgirile fac parte din viață. Trebuie să închei un "contract" cu ele, să le saluți cu un oftat sau chiar o lacrimă și să pornești mai departe. Mereu după o astfel de stare gri sau chiar neagră, m-am simțit mai bine, mai plină de vise. Și viața mi-a pecetluit convingerile. Până acum…
Cata dreptate ai… cred ca asta e si "reteta". Uitatul in interior e cu adevarat cheia, nu stiu de ce o fi asa de greu.
Ce frumos ai spus! Asta e si solutia mea uneori. Si chiar functioneaza
Wow, cat de profund si frumos ai spus..ai dreptate, toate sunt experiente menite sa ne invete si sa ne faca mai buni.
Multumesc, iti multumesc pentru cometariu. Asa este, viata e o scoala continua.
Da, ai dreptate, ce frumos ai spus..eu m am invatat de mult sa iau lucrurile mai usor dar unele lucruri uneori ma iau prin surprindere – si sunt dureroase.
A fost o perioadă în care orice lucru mic îl vedeam ca pe o mare dezamagire și lăsam să fiu "trasă în jos" de cele întâmplate.
În timp am învățat să cântăresc totul foarte bine și să văd și partea bună a lucrurilor.
Acum, din fericire, am învățat să stau cu capul sus orice s-ar întâmpla și să mă gândesc în primul rând la mine, la sănătatea mea psihică.
Eu incerc sa invat ceva din fiecare dezamagire. Este greu, pentru ca primul instinct este sa te lasi doborat, dar imi dau putin timp sa ma calmez, sa gandesc la rece si sa gasesc solutii. Orice sut in fund e un pas inainte.
Sănătatea noastră e cea mai.importanta, asa e. Si eu am luat niște decizii grele bazându-ma pe asta, si bine am facut.
Oh da! Ce bine ai spus
Si mie mi se pare uneori ca din sut in sut am.ajuns unde sunt:)) si e foarte bine asa