Un divorț este un lucru nasol. Știu, sună stupid ceea ce tocmai am scris, normal că este un lucru neplăcut, chiar din multe puncte de vedere, unele dintre ele pe care nici nu le-ai fi prevăzut înainte să ajungi acolo. Are impact afectiv, administrativ, financiar, emoțional și social. O da, mai ales social.

Cel mai mult mă deranja asta când treceam prin divorț, faptul că trebuia să dau explicații când nici eu nu știam exact ce e uraganul ăla care mi se întâmplă. Toate reactiile, de altfel binevoitoare, de “vai, dar ce s-a întâmplat”, “Dar, vai, totul era așa de bine”. Alte reacții au fost mai puțin amabile, multe dintre ele m-au făcut să mă simt fie de parcă aș fi comis o infracțiune, fie de parcă as avea o boală foarte contagioasă.

O colegă de muncă avea de completat niște acte sau ceva și voia să-mi știe formula de adresare. “Doamnă sau domnișoară, acum ce mai ești?”. Asta mi s-a părut mai degrabă amuzant așa că i-am spus “Nu știu, bănuiesc că nu mă mai fac (domnișoară) la loc”.

Totuși, m-am ținut pe poziții și nu am revenit asupra deciziei mele, care s-a dovedit a fi una dintre cele mai grele dar si cele mai înțelepte pe care le-am luat vreodată. Din fericire, am primit într-adevăr tot sprijinul atât din partea părinților mei, cât și a familiei și a prietenilor apropiați. În această perioadă s-a sudat cu adevărat relația cu cea mai bună prietenă a mea, fără de care totul ar fi fost mult mai greu și căreia îi voi fi mereu recunoscătoare.

Dincolo de toate astea, după ce divorțul și partajul s-au încheiat iar lucrurile au început să se mai așeze în viața mea, m-am simțit ca și cum m-aș fi vindecat de o boală incurabilă. Asta am și zis în acea perioadă, că încep o viață nouă și chiar așa a fost. Am ales să privesc totul nu ca pe tragedie și nu în lumina lui “vai, ce mi s-a întâmplat”, ci ca pe o șansă de a iesi din ceva toxic și de a încerca din nou.

Pot să înțeleg de ce unii oameni aleg să se complacă în relații în care există abuzuri sau în care nu mai există dragoste. Este greu să dărâmi tot și să o iei de la capăt iar necunoscutul este de-a dreptul înspăimântător. Așa este. Sunt tot felul de voci binevoitoare care-ți spun:
Nu te poți descurca
Nu ai să mai găsești pe nimeni
O să rămâi singură
Rău cu rău, dar mai rău fără rău

Oare?

Am primit și eu aceste replici și mi-am pus aceste întrebări. Sunt astea cele mai rele lucruri care mi se pot întâmpla? Să rămân singură? Ce înseamnă singură? Necăsătorită? E oare asta cea mai mare tragedie? Răspunsul meu a fost nu. Nu a fost o tragedie să fiu “singură” (între noi fie vorba nu m-am simțit singură cât am fost singură, cu familia mea și prietenii mei, cu jobul meu și toate celelalte activități pe care mi le-am găsit).

Pentru mine nu e o tragedie să fiu “singură”. Mi se pare mai rău să mă blochez într-o relație care nu mai duce nicăieri alături de un om care are o viziune cu totul diferită asupra vieții față de mine. Mi se pare mai rău să îmi refuz singură șansa de a face alte lucruri care m-ar face fericită.

Nu, eu nu spun că trebuie să pleci la prima neînțelegere, nici gând. O relație cere muncă, cere unele concesii de ambele părți. Dacă ambele părți sunt dispuse să negocieze și să lase fiecare câte puțin pentru bunăstarea ambilor parteneri atunci suntem ok. Dacă însă este o relație în care există abuz, există control și nu există compatibilitate asupra aspectelor importante, atunci poate e mai bine să recunoști că ai greșit și să o iei de la capăt.

Luând decizia asta, printre altele, am ajuns unde sunt azi și chiar nu se putea mai bine. Am alături un om minunat, pe care îl apreciez în primul rând pentru ceea ce este el și apoi pentru tot ceea ce face pentru noi în fiecare zi, iar împreună avem o fetiță extraordinară fără de care nu mi-aș mai putea închipui viața. Și cel mai important, sunt fericită în viața mea, mă simt împlinită și stiu că viitorul va fi bun cu mine.

Am învățat enorm din acestă experiență și a fost pentru mine ca o eliberare după care am putut să ma dezvolt și să mă descopăr. A fost chiar punctul de plecare al călătoriei mele spre cunoașterea de sine și spre maturizare emoțională. Au trecut 5 ani de atunci, în care am devenit mai asumată, mai echilibrată și mult mai preocupată de ceea ce înseamnă self-love și self-care. Dacă ar fi să păstrez un singur lucru pe care l-am învățat în anii ăștia, ăsta ar fi. Cât de important este ca tu să fii o prioritate pentru tine în viața ta și că asta nu înseamnă egoism – absolut deloc.

Dragostea nu înseamnă să accepți orice, dragostea nu înseamnă nici control și nici abuz și nici să-ți încalci limitele.

Dragostea este bună, caldă, reciprocă și sub  umbrela ei te poți deschide ca un trandafir la soare, arătând tot ce e mai frumos din tine.