Răzvan este un blogger pe care eu îl urmăresc cu mare drag și interes pentru subiectele utile pe care le abordează și pentru felul lui frumos de a scrie. Astăzi el a fost de acord să ne împărtășească…micul său secret. Enjoy!

E un mic secret ce urmează să vă spun… … și în egală măsură este lucrul care mă face să-mi doresc mai mult de la mine în fiecare zi. E un fel de motto care a devenit, cu timpul, mod de funcționare.

Iar micul secret este că poveștile de succes se scriu la sfârșit.

Deși aveam potențial încă de mic copil, nimeni nu a știut să mă motiveze sau să mă ajute să-mi doresc mai mult de la mine, să mă facă să vreau să lupt! Depuneam minimul de efort și aveam rezultate peste medie, iar asta mă făcea să mă afund în comoditate mediocritate.

La școală, singurul profesor care mai reușea să mă motiveze cât de cât era profu’ de mate, care s-a prins că dacă face mișto de mine în fața întregii clase sau dacă mă ocărăște puțin, îmi stârnește orgoliul și mă mobilizează… Dar nu mergea nici asta prea des, că nu mă ocăra nimeni când luam 7-8 sau învățam aproape toate formulele, era ok să fiu mediocru, la fel ca mulți alții. Școala nu e pentru elitiști. Acum îmi dau seama că mi-ar fi plăcut să stea cineva pe capul meu să-mi zică “Doar 9? Știi ce ai de făcut să iei 10, nu? E simplu, trebuie să începi să-ți dorești asta și să muncești mai mult!”.

Nu contează notele, nu prea contau nici atunci, dar în mod sigur ar fi contat, dacă m-ar fi făcut să îmi doresc să excelez… Să îmi doresc să accept suferința și să mă chinui, oricare ar fi fost scopul sau triggerul. Să lupt pentru mine! Să lupt pentru orice, doar să-mi doresc să lupt!

Școala nu a știut să mă învețe să fiu competitiv, iar familia a eșuat și ea. Ai mei mă ajutau cum știau și-mi doreau binele, dar atât au putut.

La 19 ani, am renunțat la tot ce funcționa pentru mine și m-am mutat la București, că mergeam la facultate. Nu am știut niciodată ce vreau să fac mai departe, astfel că am ales o facultate greșită, la recomandarea persoanelor din jurul meu. Nu aveam nicio idee ce vreau de la mine și de la viață, știam doar că nimic nu mai poate fi ca înainte.

Îmi era greu să mă descurc în București, am venit într-un oraș gigant în care nu cunoșteam pe nimeni, mă despărțisem și de A și alesesem o facultate foarte grea, care nu mi se potrivea deloc. Și nici nu mă simțeam în stare să răzbesc.

La nouășpe ani am luat toate deciziile greșit

Nu funcționa nimic pentru mine la acel moment, totul părea capăt de linie și nu se vedea niciunde luminița de la capătul tunelului. Pentru că n-aveam nicio idee, am început să scriu pe blogul despre Linux, iar asta mi-a dat șansa să mă reinventez.

Am avut nevoie să ușuez complet și să mă chinui de unul singur să duc o idee la bun sfârșit. Nu conta că nu era cea mai bună idee, trebuia să o execut bine, ca să pot reuși… Și am reușit.

Munca la blog și rezultatele obținute m-au învățat că deși nu mi se potrivea ce făceam la facultate și asta mă demoraliza, eram în stare să fac și ceva bine. Iar apoi am învățat că dacă sunt dispus să fac sacrificii și să muncesc mult, mă pot autodepăși foarte mult.

Primul job mi-a dat ocazia să mă reinventez încă o dată, să mă integrez într-o echipă și să îmi doresc să fiu cel mai bun. Și la scris îmi doream asta, dar competiția era diferită. Acolo concuram cu niște Gigei de peste mări și țări, iar aici competiția era în aceeași cameră cu mine. Mă angajasem în iunie iar în decembrie eram the rising star. La momentul respectiv mă judecam foarte aspru și mă gândeam că sunt un luzăraș care a reușit să valorifice probabil ultima șansă și să se salveze. Dar ulterior mi-am dat seama că poveștile de succes se scriu la sfârșit. Nu contează cât de mult m-am chinuit, singurul lucru relevant este felul în care eram la acel moment.

Și eram mulțumit de mine, eram mulțumit de faptul că mi s-a deschis apetitul pentru dezvoltare, eram mulțumit că din acel moment începeam să îmi doresc să fiu mai bun în fiecare zi.

Așa am înțeles că îmi place să lucrez cu oamenii, că am people skills destul de dezvoltate și că am talent nativ la aritmetică și economie. Acum știu exact la ce facultate aș fi dat, dar chiar și fără facultatea potrivită, am reușit să îmi dezvolt tot abilitățile care “mi se potriveau” cel mai bine, de la bun început. Cumva, așchia nu a sărit departe de trunchi, în cazul meu.

Nu contează cât de mult am eșuat până acum. Singurul lucru relevant este să ne propunem să reușim, să descoperim disponibilitatea de a munci pentru ceea ce ne dorim și să nu renunțăm prea devreme! Să fim suficient de perseverenți până ajungem să avem rezultate.

Ăsta e micul secret, că poveștile de succes se scriu la sfârșit. Îi mulțumesc Ralucăi pentru că m-a lăsat să public articolul ăsta aici. Pe mine mă puteți citi pe 99xp.ro, unde scriu de obicei despre IT, călătorii, oameni și experiențe personale.