Mă rostogoleam ca într-un tunel care nu se mai termina și care era plin de denivelări, de zdruncinături și de scântei colorate, într-o călătorie căreia nu-i știam destinația. În jurul meu auzeam sunete dar ele erau stinse și veneau de foarte departe, de parcă eu aș fi fost pe fundul unei gropi și nu le puteam desluși deloc.

Minute mai târziu am realizat că: 1) nu era un vis și că totul se întâmplase aievea și 2) nu era niciun tunel și nici scântei colorate și nicio groapă, doar eu care m-am prăbușit cât sunt de mare, în rochia mea turcoaz, pe podeaua de ciment a unui butic din Rahova, în care intrasem să-mi cumpăr o Fanta de portocale.

Era septembrie 2013 și eram în sesiune la a doua facultate. Aveam examene aproape în fiecare zi și, nu mai știu de ce, lucram în același timp. Toată echipa era foarte ocupată, la fel și eu, rămasă singură de câteva luni pe un proiect ce necesita două resurse în mod normal. Încă ceva s-a întâmplat, pentru că necazurile vin toate odată, ca să-și țină companie, și m-am trezit prin spitale cu cineva drag mie, tot punând întrebări fără răspuns.

Ziua dădeam examene și noaptea lucram, în timp ce eram oricum foarte stresată și îngrijorată. A fost cea mai grea perioadă de care-mi aduc aminte și a ținut vreo săptămînă sau mai bine. Nu știu în care moment din acea săptămână s-a întâmplat leșinul, dar știu că am refuzat să fie chemată salvarea, mi-am adunat toate puterile și m-am târât acasă.

Ați crede că după episodul ăsta m-am schimbat, am luat măsuri. Am început să mănânc la timp, să beau apă mai des, să dormmai mult, să spun nu mai mult la sarcini peste puterile mele și la persoane care mă intoxicau. Nu a fost așa. Uneori durează tare mult până să te prinzi de cîte un lucru, zicea o eroină de roman, iar eu nu pot decât să o aprob.

Nu mi-am dat seama. Am continuat să îngrop în muncă tot ceea ce nu voiam să accept. Am lucrat și 12 și 14 ore fără să fiu în stare să spun Enough!. Am acceptat foarte multe lucruri până să fiu în stare să spun: Nu, ajunge.

Din fericire, în viață apare mereu momentul în care îți vine să spui hotărât Gata, până aici. Iar daca ai curaj să spui asta, toată viața ta se va schimba în bine. Pentru mine așa a fost.

A venit momentul în care mi-am dat seama că eu nu mai vreau să mai lucrez atât, vreau după muncă să mă duc la sală sau la cafea cu prietena mea cea mai bună. Că nu mai vreau să mai lucrez în weekend, vreau să ies în parc sau în club sau la terasă.

Și toate astea au fost alegerile mele, pentru că nimeni nu poate decide în locul tău și nimic nu îți poate face rău dacă tu nu îi permiți.

Mi-a luat ani mulți să înțeleg că eu prin deciziile mele trebuie să am activ grijă de mine, că nu trebuie să las asta la voia întâmplării și la latitudinea altora. Că sănătatea, persoana mea și viața mea personală trebuie să fie pe primul loc și nimic nu trebuie să le surclaseze.

Mi-a luat mult timp să înțeleg că nu doar trebuie să aflu ce este cel mai important pentru mine dar am și responsabilitatea să îndeplinesc acest obiectiv.

Viața mea s-a schimbat mult de atunci, iar faptul că am decis că pentru mine echilibrul este cel mai important, m-a adus la ceea ce sunt astăzi și mă conduce spre ceea ce îmi doresc să fiu.

Tu când ai înțeles cu contează cu adevărat?