Oglinda minunată
clipea albastră
În mâinile tale
Grăsune.
Cristalul ei
oglindea pur
Părțile tale bune.

Dar mâinile tale
Unsuroase,
Neobișnuite cu lucrurile
fine,
Au scăpat-o neatente,
Făcându-se fărâme.

A fost suficientă
O clipă.
Misterul să se
Curme.
Podeaua era plină
de părțile tale
Bune.

Neîndemânatic,
Ai încercat să o pui
La loc în ramă.
Cioburile rotunjite
Îți arătau de acum
Părțile tale
Ciobite.

Oglinda lipită
Reflecta de acum
Lumina îndoită
Prefăcută-n fum.
Lumi în mii de colțuri,
Fețe deformate,
Tu aveai în ea
Mii de chipuri
Sparte.

După o vreme însă
Tot ocoleai oglinda,
Dezamăgit
de adevărul care
se tot reflecta
în tine – nemijlocit.

Înfrisoșat
De ce ai văzut
Ai acoperit-o cu
Pânza nepăsării.
O ignorai neîntrerupt
Și te mințeai mereu că
Nu mai e ca la
început.