Era dimineață când am deschis ochii și lumina din încăpere îmi spunea că, de data asta, după multe nopți pierdute și multe nopți de insomnie, chiar dormisem bine și dormisem destul. Era  ciudat. Am rămas așa cu ochii deschiși încercând să îmi dau seama cum mă simt, așa cum mă învățase psihoterapeuta mea să fac imediat după trezire. Surprinzător, chiar mă simțeam bine.

Însă nu recunoșteam camera. Nu recunoșteam patul mare și comod cu tăblie grea, cearcefurile albe și aspre și frumos mirositoare, copacul și colțul de cer care se vedeau prin fereastra mare. Nici lumina zilei aproape că n-o recunoșteam, căci nu-mi mai aminteam să o mai fi observat atât de atent și să o mai fi admirat în ultima perioadă.

Dar ceva chiar era diferit. Pentru prima oară în multe zile, nu îmi venea să plâng. Și chiar simțeam că m-aș fi putut ridica din pat, că aveam suficientă energie pentru asta azi, așa mi se părea. Faptul că nu recunoșteam camera în care mă aflam, nu mi se mai părea, deodată, așa de grav. Nu părea nimic periculos, în ciuda faptului că eram dezbrăcată iar hainele mele se ițeau rușinate ici și colo pe podeaua de lemn masiv.

Totuși, nu eram singură, iar situația începea să devină complicată. Cineva respira cu greu lângă mine.

Continuarea o găsiți aici.

Acesta este primul capitol din viitorul meu roman ”Fedra. Toxic.” pe care l-am publicat ca guest-post pe blogul Dianei, căreia îi mulțumesc pentru oportunitate și pentru feedback.