Stau goală, încolăcită,
În jurul trunchiului infam,
În timp ce își tot plouă
Nestingherit
Merele, de pe ram.

Mă doare tot corpul
Și ochii mă dor,
În jur e mult soare
Lucind orbitor.
Pământul de-abia
Mă mai rabdă –
Neroditor,
Iar ziua se înalță
Deasupra mea
Roșiatică și aridă.

Păcatul îmi face trupul
Dogoritor.
În goliciunea mea,
Mă apăr – timidă.
Lângă mine căzut
E și el, orb și gol.
Vina lui mă tot roade
Amară,
E cerul de-acum
Prea sus pentru noi
Și în jur –
Nicio scară.

Grădina perfectă
Rămas-a în urmă,
Acum eu văd totul aievea
De frumos – nicio urmă.
E-o lume înceată,
O lume greoaie,
O lume de trudă
Și aspre strădanii,
În care o mică scânteie
Îneacă totul în foc
Iar pentru iubire
Nici nu mai e loc.

Stau goală, încolăcită
Lângă trunchiul infam.
Îmi plâng fericirea
Rămasă-n Eden,
Lânga mine e el
Cu ochii prea goi
Si de iubire între noi
Nici nu mai e semn.