Textele lui Ralu

Biletul de tren

– De biletul de tren mă ocup eu, am auzit în spatele meu, în timp ce stăteam ușor amețită în Gara de Nord, proaspăt coborâtă din tren, uitându-mă la panoul albastru cu destinații și întrebându-mă, aproape retoric: Și acum, încotro?

Rucsacul de munte îmi atârna pe spate mare și greu, plin cu lucruri personale, suveniruri, tuburi de cosmetice pe jumătate goale, haine murdare și haine semi-curate, pe care nu voiam deloc să-l descarc și să-l sortez, doar să-l iau cu mine spre următoarea destinație – încă necunoscută pentru moment.

Când am întors capul, privirea mi-a rămas o clipă asupra celui care vorbise. Puțin ciudat, însă, vocea nu se potrivea deloc cu exteriorul. Era matură, ușor răgușită și inspira încredere în sine. Posesorul ei, însă nu. Era prea tânăr, prea înalt și slab, iar părul creț acoperea mare parte dintr-o față albă de copil, pe care ochii de un verde închis erau singurii care zâmbeau. Nu reușeam însă să identific chipul și cu atât motivele pentru care se auto-invita în următoarea mea aventură.

L-am calificat rapid ca pe un vîntură-lume și am decis să-l ignor. Deci, unde să merg acum? Oare cunosc pe cineva în Cluj? mă gândeam în timp ce inventariam în minte numele de orașe, cîntărindu-l pe fiecare separat, ca pe o posibilă destinație. Dormisem extrem prost în compartiment în noaptea precedentă și avusesem niște vecini gălăgioși care n-au înțeles sau nu le-a păsat că eu voiam să mai și dorm. Cine putea să-i învinovățească, erau puși pe distracție iar vara se înfățișa în fața lor ca fiind interminabilă. Cine să vrea să doarmă în condițiile acestea?

– Dormi când ești mort, chica, îmi spunea adesea prietena mea cea mai bună și colega mea de apartament, când eu voiam să mă odihnesc iar ea plănuia să dea o petrecere exact în acea noapte.

Când am întors capul iar am văzut lângă mine…gol. Doar gara aglomerată și furnicând de lume. Crețul dispăruse la fel cum apăruse, subit și fără niciun avertisment. Mai bine, am murmurat doar pentru mine, dând din mână plicitisită. Scurta mea viață mă învățase prea bine că dacă cineva trebuie să rămănă, nu-l poate opri nimic iar atunci când se întâmplă altfel, nu este nimic de regretat.

Deci, unde merg, unde merg? mă tot presa obsesiv întrebarea. Nu voiam acasă, oriunde dar nu acasă. Mai ales că, tehnic vorbind, nu mai exista niciun acasă de ceva timp.

Acasă era de-acum rucsacul greu, moliciunea unui pat oarecare, o țigară fumată în miez de noapte, o cafea prea tare care-mi opărea limba la ore prea mici. Și îmi plăcea așa, nu intenționam să corectez nimic, nu în vara asta oricum.

Cum mă uitam și mă gândeam, am realizat că îmi stă sub nas un pahar din carton alb. Și că nu era singur, venea la pachet cu tipul creț de mai devreme care îl ținea de parcă ar fi fost cel puțin flacăra olimpică. Se întorsese deci. Interesant. Oare ce voia?

Sursă foto: Pexeels.com

– Ce-i cu asta? i-am spus privindu-l drept în ochi și imediat ce mi-au ieșit cuvintele din gură mi-am dat seama că aș fi putut fi mai politicoasă. La urma urmei, nu-mi stătea în fire să refuz cafeaua și nici de data asta nu mă gândeam să o fac.

– Pentru tine, a spus pe ton neutru și mi-a susținut privirea.

L-am cercetat o clipă. Și el părea că are nevoie de o cafea, de una mare. Avea blugi decolorați și lălâi și o cămașă gri, deschiată mult la gât, care sigur avusese și zile mai bune. Nici el nu părea că ar fi vrut să avut o noapte ușoară.

Am acceptat cafeaua și am băut cu sorbituri mici, închizând și deschizând încet ochii, concentrându-mă pe gustul lichidului negru și, pentru o clipă, reușind să nu mă mai gândesc la absolut nimic, decât la faptul că eram bucuroasă și recunoscătoare pentru băutură și gest.

– Mulțumesc, am spus într-un final, după ce băusem încet jumătate din pahar.

– Cu plăcere, mi-a răspuns. După ce o termini, mergem.

L-am privit uimită și cu ochii mari. În privirea lui verde și liniștită mă puteam vedea reflectată ca într-o oglindă. Îmbrăcată cu colanții vernil pe care-i alesesem din întâmplare cu ceva mai mult de o zi înainte deja, cu rucsacul mai mare decât mine peste o bluză neagră din bumbac cu mâneci dantelate, total nepotrivită dar, cea mai curată din mormanul meu de rufe semi-curate pe care îl căram după mine și cu buclelele groase, negre, rebele, atârnând până mai jos de jumătatea spatelui. Nici nu realizasem până atunci când de mult îmi crescuse părul în ultima perioadă. Una peste alta, arătam ca pescuită de pe undeva. Dar asta nu îmi întuneca rațiunea.

– Mergem? am repetat ridicând o sprânceană. Adică cine mergem, tu și prietenii tăi?

– Nu, Ade, noi mergem.

Ok, deja începeam să mă sperii. De unde-mi știa și numele acum?! Purtam vreun ecuson și nu știam eu?!

L-am privit iar. Nu reușeam nicidecum să îmi dau seama de unde ne știam sau dacă ne știam cu adevărat. Părea mai mic decât mine, nici nu i-aș fi dat mai mult de 20 de ani în alt context.

– Hai, mai gîndește-te, dar nu prea mult, ca în 15 minute pleacă trenul.

L-am privit buimacă. Oare vorbea serios? Ce tren, care 15 minute? Poate că m-a auzit cumva pentru că s-a căutat în buzunar și a întins spre mine două bilete gri, lucioase.

Sursă foto: Pexeels.com

– Poți să iei unul, a spus cu seriozitate. Probabil că arătam neîncrezătoare încă pentru că a repetat. Unul este al tău. Chiar dacă nu vrei să mergi cu mine.

Nu știu de ce dar am întins mâna și l-am luat. Poate mai mult din curiozitate. Era un bilet către o cursă spre Constanța, peste 15 minute. Nu prea aveam eu față de mers la mare dar până la urmă, la naiba, trăim doar o dată așa că de ce nu? L-am privit în față și i-am zis.

– Bine, mulțumesc.

Cu sau fără el, voiam să plec undeva iar dacă deja aveam un bilet plătit, cu atât mai bine. Nu era ca și cum mă dădeau banii din casă în ultima vreme.

Mi-am terminat apoi cafeaua și nu ne-am mai vorbit. Când s-a făcut timpul, mi-a făcut semn din cap și l-am urmat prin gară, ascultătoare, mergând prin mulțime. Apoi, s-a oprit să-și aprindă o țigară și privindu-i gesturile – atunci mi-am dat seama. Îl cunoșteam.

Numele lui mi-a venit deodată în minte și pe buze, scurt, dulce, doar patru litere în consoane și vocale melodioase care ți te topeau pe limbă.

Deodată ceva a străfulgerat și a luminat într-un colț al minții mele o amintire uitată. O seară de vineri cu prietena mea, în care am ieșit în oraș, am râs prea mult în muzică prea tare și am dat prea multe shot-uri. Și apoi el. Îmi aminteam de el. Părul lui creț, ochii lui verzi, felul în care fuma, felul în care vorbea și mai ales, felul în care mă sărutase. La finalul serii, plecasem singură și fără să-i las numărul meu, pentru că îmi plăcea dar nu aveam chef de aventuri de-o noapte.

În lumina dimineții, lucrurile stăteau însă diferit. Mă și miram că își amintea de mine. Trenul și-a fluierat ultimul semnal și atunci i-am zis eu: hai să mergem.

– Hai, mi-a răspuns el și l-am lăsat să mă ia de mână în timp ce ne îndreptam spre vagon, bucuroși ca doi copii care mergeau să vadă pentru prima dată marea.

Această povestire a fost scrisă ca urmare a unei provocări, de a scrie o poveste pornind de la fraza a 3a de la pagina 70 a cărții pe care o citesc acum. Ideea i-a venit Dianei, pe care o puteți citi aici și aici.

Author

admin@eunmicsecret.ro

Comments

July 27, 2021 at 8:07 am

Oh, ce frumos și romantic! Am citit cu drag <3



Leave a Reply

Your email address will not be published.