Toți ne dorim pe cineva minunat în viața noastră dar…
Suntem încă în luna iubirii și vestea bună mai este că, după ziua de mâine, nu o să mai fim asaltați de inimi roșii, plușuri țipătoare și postări ostentative cu florile primite pe toate rețelele sociale.
Știu, am mai spus pe aici, dragostea nu are nevoie de o zi anume în care să fie sărbătorită (și nici măcar de două) și mai ales nu e nevoie să o celebrăm cu toții, ”la grămadă”, prin gesturi forțate făcute de complezență.
Cu toate astea, e destul de greu ca toate acestea să nu aibă un impact asupra unora dintre noi. Fie că suntem singuri iar zilele de 14 și 24 februarie nu fac decât să ne amintească iarăși cât de mult ne lipsește o relație sau cât de singuri ne simțim, fie că suntem deja într-una dar privim cu indivie către feed-ul altor persoane în care iarba pare mai verde iar fluturii par încă prezenți.
Iubirea ca în filme
Cred că e destul de sigur să afirm că mulți dintre noi ne-am petrecut o perioadă bună din viață visând la partnerul (sau partenera) perfect(ă) şi dorindu-ne să trăim iubirea aceea despre care citim în cărți şi pe care am văzut-o în sute, ba nu, în mii de filme romantice dar care, nu știm exact de ce, se găsește tare greu în viața reală.
Ştiți voi, partenerul acela aproape ireal de perfect, care ne înțelege, ne iubește, ne acceptă cu toții demonii noștri și se dă peste cap pentru a ne împlini toate nevoile, emoționale și nu numai. Iubitul/iubita perfect(ă), sufletul pereche, jumătatea noastră (eventual mai bună) sau cum mai vreți voi să îi ziceți.
Nu mă consider deloc expertă în relații dar, viața mi-a arătat cu vârf și îndesat că tot ceea ce vedem în comediile romantice este destul de departe de adevăr și de ceea ce se petrece în realitate și chiar vă rog să mă contraziceți dacă pentru voi e altfel.
Bineînțeles că nu există cineva ideal și 100% perfect care să nu aibă altceva de făcut toată viața lor decât să ne facă în continuu ce vrem noi și eventual să ne și ghicească gândurile permanent. Relațiile presupun mereu compromis, acceptare și câte și mai câte de înțeles. Și mai e ceva. Atunci când ne dorim pe cineva iubitor, înțelegător, tolerant cu slăbiciunile noastre, realizat în carieră și cu suficient timp liber pentru o relație sau cum ne mai dorim noi să fie – ar trebui să ne oprim și să ne punem o întrebare esențială.
Dar noi cum suntem?
Da, celalălalt trebuie să fie minunat, să facă lucruri pentru noi și eventual să fie dispus să se schimbe. Avem în cap o listă de calități pe care o tot rulăm și de pe care nu am vrea să tăiem nimic. Dar noi? Avem noi acele multe calități pe care le cerem și de la care nu vrem să ne abatem? Și, mai ales, ne tratăm noi așa cum am vrea să fim tratați?
Dacă vrem înțelegere ar trebui să ne gândim dacă nu cumva oferim doar critici tuturor dar mai ales nouă înșine. Dacă tânjim după iubire ar trebui să ne oprim o clipă să vedem câtă iubire ne oferim nouă înșine în fiecare zi. Pentru că da, felul în care te tratezi tu, le spune și celorlalți cum să o facă.
Toți ne dorim să ne împărțim călătoria cu cineva și toți avem nevoie de iubire în viața noastră. Din fericire, ea vine la noi în foarte multe forme, care mai de care mai diverse sau mai frumoase – iubirea romantică fiind doar una dintre ele.
Cea mai importantă formă de iubire
Și poate cea mai importantă dintre ele este iubirea de sine. Știu că este un concept care se vehiculează mult în ultimii ani și sper că nu te-am făcut să-ți dai ochii peste cap. Motivul pentru care vorbim atât de mult despre ea este că încă nu știm cum să o punem în practică și să o folosim în favoarea noastră. Pentru că dacă am ști, s-ar vedea.
Așa că indiferent de statusul nostru, prima relație la care avem mereu de lucrat este cea cu noi înșine. Putem să dezvoltăm în noi calitățile pe care le dorim la celălalt? Dacă ne dorim iubire, putem genera iubire în interiorul nostru întâi? Sunt întrebări la care merită să ne gândim.
Nu putem niciodată să primim din exterior ceea ce noi nu ne oferim nouă. Așa că hai să ne cumpărăm flori dacă asta ne dorim, hai să ne scoatem la o cafea mai des și să ne bucurăm de moment chiar dacă nu avem cu cine ieși chiar atunci. Avem mereu nevoie să învățăm cum să ne bucurăm de propria noastră companie și poate luna iubirii ne poate învăța chiar asta.
Pentru tine ce înseamnă iubirea de sine?
Sursă foto de copertă: Canva.com
Comments
Da. Imi doresc pe cineva potrivit lângă mine. Sunt împăcat cu cine sunt, am ce oferi la 41 de ani, dar nu m-am născut sa raman singur si nici nu intenționez să mă pustnicesc. Cred ca reciprocitate e cuvantul potrivit. De aceea, am recurs în pandemie, la Tinder. Recent, mai exact marțea trecută am intalnit o femeie de aceeași vârstă, de la 15 km depărtare, dintr-un oraș vecin.
In ziua aia s-a nimerit ca niciunul dintre noi sa nu lucreze. Am vorbit împreună non-stop, ignorat orice telefon, mesaje din partea prietenilor, mâncare, baie, de la 11.00 la 18.30, fara ca nici unul dintre noi sa părăsească conversatia măcar o secundă. Atât de absorbiti de celălalt am fost. In aceeasi zi, am convenit sa iesim la o plimbare in oras, mai pe seara. Deci, am lăsat mesageria si ne-am intalnit la 18.45, Ne-am plimbat pana la 20.00, si inca încă vreo două ore si jumătate, pana la 22.30, am stat în mașină. Ea, o tipa super faina, zăpăcita, am râs 80% din timp. Mișto si conexiunea! Aproape nu ne-a venit să credem cât am stat împreună. Chestia asta nu ni se mai întâmplase pana atunci. Ajunsi acasa, am mai vorbit vreo 3 ore pe telefon, deși ne trezeam la 6 dimineata. Faceam împreună calculul, noaptea, si ne-a ieșit cam 15 ore petrecute impreuna, scris si live cumulat, fără să ne pese de nimic si nimeni din jur. Au urmat încă 3 zile de vorbit foarte mult prin mesaje, inclusiv de la munca. Nu cred ca trecea o ora fără să ne spunem sau povestim ceva. Seara, de la 17, iar stat pana tarziu in noapte la povești despre noi si alte acareturi semi inteligente. Râsul a fost la el acasă… Sâmbătă dimineta convenim sa ne vedem mai tarziu. Ne întâlnim la 13.45, urmând să ne plimbam de nebuni pana la 20, pt ca ne place sa mergem pe jos. De la 20. 00 la 00.00 am stat în mașină, sărutat, ras, distractie, mancat, mângâiat, dar fără intimități. Am avut toate semnalele posibile, si nu sunt vreun novice, ca tipa ma place si ma divinizeaza. Ba chiar mi-a zis în fața ca se mandreste cu mine în oras si ar stârni invidii. Eu i-am oferit aceleași semnale, evident. Ce bărbat sau femeie nu s-ar bucura sa audă asta! Deci, jur ca n-am intalnit o tipa mai haioasa, si am câteva relații la activ. Un vibe extraordinar mi-a transmis. De altfel, a părut si răbdătoare sau înțelegătoare, pt ca la primul sarut ne-am cam grăbit si nu a ieșit cum trebuie, din cauza poziției incomode din masina. Încet, încet am început să ne acomodam si sa iasa fain. Practic nu ne venea să ne despărțim. Ne-am luat rămas bun cu greu la 00.15, apoi ne-am scris pe telefon imediat cum am ajuns acasă, pana la unu noaptea. Tipa e crazy, in sensul ala bun, a facut piruete în plină stradă în centrul orașului, în timp ce ne tineam de mana, îmbrățișari pe unde apucam, stat pe banca imbarligati unul în altul, ca doi adolescenți etc. Toată intalnirea a fost acompaniată de rasete si buna voie. Ne-am simtit bine împreună. Eu am umor, dar nu sunt asa zăpăcit. Ideea e ca a doua zi, duminică, nu a mai sinchisit să îmi spună bună dimineata. I-am spus eu pe la 12. Am vorbit jumătate de oră, cred. Pe la 14 ii trimit niste pupici virtuali, raspunde înapoi la fel, ma pupa, și imi spune că urmează să plece la ai ei. Pana seara nu mi-a scris deloc, în condițiile in care o facea non stop. O întreb pe la 19.30 ce face , la care raspunde, cumva sec, ca e bine, acasa, a venit o prietena si vorbesc. Pe la 21.30, da mesaj sa spuna că e in pătuț, însoțit de emoji timid. Ok, si eu la fel, zic. O întreb cum s-a relaxat, si-mi zice ca a fost ok ziua. Apoi, ma intreaba la randul ei, cum am petrecut. Neinspirat, ii zic fix asa… „păi ce, tu mi-ai spus cum ai petrecut?” Însoțit de emoji haiosi. Nicidecum de pe un ton serios. Deci a fost in spirit de gluma, asa cum am glumit 5 zile si nimeni nu s-a supărat sau nu a înțeles greșit. Ei, de data asta i s-a părut că nu glumesc si că mă oftic. Cică, s-a simțit că la grădiniță. Am incercat s-o conving ca am glumit dar fără succes. M-a rugat s-o las așa cum a picat si m-a asigurat că nu s-a supărat și ca nu este iritată. Ideea e ca nu ne-am mai urat noapte bună. Am simtit totusi ca nu i-a convenit. De fapt a si spus că nu i-a sunat bine raspunsul meu, si de ce i-am răspuns la o întrebare cu alta intrebare, cand m-a întrebat cum am petrecut. „Nu o sa te mai întreb lucruri de genul.”, mi-a spus! Dimineata, în zori , am salutat-o eu si am întrebat-o cum a dormit. Ne-am urat spor si o zi frumoasa. I-am trimis acel hug de final, dar mi-a răspuns fara emoji, fara pupic, nimic, în condițiile in care toata ziua ma coplesea cu pupici. Deci, de luni, de la ora 8, nu i-am mai scris si nu mi-a scris. Marti seara, însă, am observat ca a sters si numărul de telefon din agendă. Nu mai văd poza de profil si nici ultima accesare, în whatsapp. Blocat nu sunt, pentru că îmi apare cand este online, totuși. Nici nu cred ca a schimbat setările de confidențiale taman după ce nu ne-am mai vorbit. E utopic. S-au împlinit patru zile de tăcere. Pare supărată, sau cel putin deranjata. M-am tot gândit daca sa ii scriu sau sa nu ii scriu. Cine le mai înțelege pe femei!
:)) ce poveste intensa. Zic sa-i mai dai spatiu cateva zile si sa ii scrii iar :))
Eu cred că iubirea de sine e absolut necesară. Nu e narcisism, dimpotrivă. Dacă tu nu te iubești, cum să te iubească altcineva? E o întrebare pe care am tot auzit-o, mulți nu o înțeleg, dar, dacă te gândești bine… „face sens”
De acord cu tine, Diana. Si eu am ajuns la aceeasi concluzie.