Cine mă vede acum nu ar crede nici în ruptul capului că am avut o perioadă în care nu am avut încredere în mine, o perioadă în care preferam pur și simplu să mă ascund. Sigur, dacă aș privi în albumul meu foto, prea puține din temerile și complexele mele de atunci ar fi vizibile. Zâmbeam larg, dar știm cu toții că există lucruri care nu se văd în poze, iar tristețea poate fi atât de ușor mascată într-o bucurie prefăcută. Într-o imagine plată, o clipă încremenește într-o perfecțiune disimulată.

A fost o vreme în care am încercat să imit și eu această perfecțiune. Cu cât poza era mai bună, mai creativă (credeam eu, dar era copiată) ori mai… editată, cu atât mai bine. Acum știu că aspectul nu contează – fie că vorbim de ceea ce arătăm lumii în fotografii, fie că vorbim de imaginea corporală. Dar, toate acestea nu au venit așa, pur și simplu.

Au trebuit să se întâmplă multe căci într-un fel, în sinea mea, totul avea un sens. Nu îmi plăcea de mine, iar gândul ăsta îmi fusese inoculat cu mult timp în urmă. Nu îmi plăcea de mine. Cuvintele rele îmi ajunseseră până-n ultimul neuron și acolo și-au făcut un cuib atât de solid încât până și eu aveam momente în care le credeam. Apoi veneau altele: teama de singurătate. Atunci încercam să-mi pun o mască, încercam să editez pozele cu Picasa, Photoscape și ce mai era atunci. Au venit și primele dezamăgiri în dragoste care doar mi-au diminuat stima de sine. Am simțit că eram nedemnă de iubire. Am simțit că am fost folosită. Am simțit că nu meritam mai mult de atât. 

Mă înșelam amarnic.

Eram doar o copilă. Una de douăzeci și ceva… dar tot o copilă. După ultima mea despărțire, atunci când am simțit că sufletul meu nu mai putea înghiți nici măcar o picătură de amar, s-a întâmplat ceva. În loc să plâng și apoi să mă încui în mine însămi, am ales să acționez diferit. M-am privit în oglindă și am realizat că nu eram chiar așa cum credeam, chiar și acneea se dusese de ceva timp. Apoi, mi-am analizat toate reușitele și nu erau puține. Așa că am ales să nu mă mai arăt lumii nici tristă, nici editată. Am ales să nu mă mai schimb pentru a face pe plac cuiva. Am ales să mă arăt așa cum sunt eu. Și, așa, renunțând la măști și la acele filtre am început și eu să mă iubesc. Iar asta a început să se reflecte și în modul în care mă vedeau ceilalți, am început să nu mai atrag ca un magnet oamenii greșiți!

Am picat în extrema cealaltă, a narcisismului? Nici vorbă! Self-love isn’t selfish, spune o vorbă care tot circula prin social media, iar adevărul e că nu are cum să fie așa. A te iubi pe tine însăți  nu e ceva egoist. E cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru tine! A avea grijă de tine e un drept, dar și o bucurie. Profită de el și vei vedea cum și lumea ta se va schimba! 

Privește-te atent cu ochii minții și vei vedea că ești unică, vei realiza că există lucruri demne de iubit în tine – poți face și o listă dacă vrei. Apoi, cu toate aceste lucruri în minte, acordă-ți și o clipă de răsfăț: o baie cu bule, răsfață-ți pielea cu o cremă hidratantă, aranjează-ți părul, poartă ceva frumos, ieși la o plimbare în parc / la shopping / meditează / fă sport, sună-ți cea mai bună prietenă, fă orice îți aduce bucurie și liniște. Meriți! Vei vedea cum percepția ta se schimbă, iar repetând asta rezultatele vor fi remarcabile.

Eu una a trebuit să învăț să fac asta ca să pot face loc iubirii adevărate în viața mea. A avut cumva sens, așa am reușit să disting între ceea ce e real și ceea ce e doar praf purtat de vânt. A te iubi pe tine însăți e primul pas spre vindecare și fericire! Așa că dăruiește-ți puțin self-love!

Acest articol inspirațional a fost scris de către Diana Gole, pe care o puteți citi pe blogul ei principal sau o puteți vizita pe străduța ei de iluzii.