Uneori nu sunt nici optimistă și nici recunoscătoare – despre pozitivitatea toxică
Sunt fană înfocată a dezvoltării personale, ador Psihologia și tot ceea ce ține de psihicul și comportamentul uman (am absolvit chiar o facultate de profil), cunosc beneficiile practicării recunoștinței, meditez de mai bine de trei ani aproape zilnic, lucrez la mine și îmi doresc să mă îmbunătățesc. Zi de zi dedic timp pentru a fi o persoană mai bună. Am urmat cursuri de tot felul, am apelat la diverse forme de consiliere, chiar și terapie. Toate au ajutat la momentul respectiv dar și pe termen lung. Dar uite care e chestia. Uneori nu-mi iese.
A fi sau a nu fi Zen
Uneori nu sunt zen, nu sunt pozitivă și nici calmă. Uneori nervii și anxietatea mă ajung din urmă și îmi amintesc cum sunt eu de fapt. Pentru că, deși multă lume mă percepe ca ”zen”, cei care mă cunosc știu că treaba asta e destul de departe de adevăr.
La „bază”, sunt un om anxios, sunt (foarte) emotivă și simt destul de des frică. Tind să mă agit prea mult, să gândesc prea mult, să despic firul în patru și să pun totul la îndoială. Uneori sunt deprimată, uneori nu reușesc să fiu recunoscătoare pentru nimic nici să mă pici cu ceară și văd doar negru în jur. Uneori sunt un om normal. Și asta e ok.
Pentru că nu merge mereu cu ”good vibes only” și ”just be positive”. Astea merg când sunt liniștită și lucrurile îmi ies cum vreau. Când nu sunt așa și mă simt rău fizic sau emoțional (sau amândouă) toate astea sună a bullshit.
Mai cu seamă când primesc replicile astea din jur și am o perioadă proastă, fac un efort supra-omenesc să respir adânc și să-mi păstrez părerile pentru mine. Cred că pe foarte puțini dintre noi ne consolează când ne zic apropiații, de altfel foarte bine intenționați că ”o să fie ok” sau ”altora le este mult mai rău” sau ”fii recunoscătoare pentru…”, atunci când traversăm o perioadă dificilă, când avem nervii întinși la maximum sau am pierdut ceva (sau pe cineva) la care țineam.
Când ce-i mult, e prea mult
Gândirea pozitivă ne poate remodela viața într-un mod fantastic și, pentru mine, cel puțin, lucrul acesta chiar s-a întâmplat. Dar. Știți vorba aceea bătrânească: ce-i prea mult strică? Surprinzător, se aplică și în această situație și chiar are un nume: se numește pozitivitate toxică.
Pozitivitatea nu e potrivită mereu și nici în orice context, iar uneori poate fi agasantă, ca să nu mai spun periculoasă. Linia între sănătos și nesănătos este în acest caz foarte fină și sunt sigură că m-am făcut des vinovată de încălcarea ei.
Când copilul plânge, primul meu instinct este să-i zic ”Nu mai plânge” sau ”De ce plângi? N-ai nimic”. Doar că are ceva și plânge cu un motiv. Un motiv pe care nu-l știu sau nu-l înțeleg, dar e motivul lui. Și e la fel de legitim ca orice altceva. Când îi zic ”Nu mai plânge” îi spun că ce simte nu e important. Că e greșit.
Când un prieten trece printr-un moment greu iar eu îi zic ”O să treacă” sau ”Fii pozitiv/fericit” asta iarăși este tare toxic. Pentru că îi spun practic că ce simte nu e ok. Că nu e ok să fie supărat, că n-are dreptul ăsta. Și asta nu e deloc ok din partea mea.
Sentimentele ”negative” sunt la fel de normale ca orice altceva. Și am pus ”negative” între ghilimele pentru că ele nu sunt astfel. Sentimentele nu sunt nici bune, nici rele, în esența lor. Doar noi le etichetăm într-un fel sau altul, conform percepției noastre.
E anormal să te aștepți să fii optimist 100% din timp, să poți fi mereu fericit și nu există niciun om normal care să fie în stare de asta, iar asta e perfect ok. Aș merge până într-acolo să spun chiar că în cazul contrar acestei situații normale, nu este vorba despre altceva decât despre boală psihică.
Uneori e nevoie să plângi sau să fii furios și asta e ok. Uneori ai nevoie să fii trist sau chiar să cazi de tot înainte să te poți aduna. Și toate astea sunt normale. Granița între pozitivitatea sănătoasă și cea toxică este foarte fină și știu sigur că m-am făcut vinovată de asta mult de-a lungul timpului.
Însă am învățat din experiența asta că, uneori, cel mai bun lucru pe care poți să-l spui cuiva este: ”Te cred că ți-e greu, e super nasol”. Că uneori nu e nimic pozitiv de spus despre o situație, iar asta e ok.
Tu ce părere ai despre pozitivitatea toxică și cum faci să o eviți?
Sursă foto de copertă: Canva.com
Comments