Era doar o vineri obișnuită, 30 octombrie 2015, înainte de Halloween. Mi-am schimbat fotografia de copertă de pe Facebook cu una de sezon, cu dovleci și toate cele, și m-am culcat. Dimineața, pe telefon, am găsit câteva mesaje, de la prietenele mele. Toate mă întrebau dacă sunt bine și eu nu înțelegeam. De ce să nu fi fost bine? În sufragerie, tata se uita la știri. Și atunci am înțeles.

Imaginile de la televizor erau ireale, la fel și faptele. Chiar și acum, 7 ani mai, târziu tragedia din Colectiv rămâne greu de înțeles și de acceptat. La fel și ce a urmat după. Toată urâțenia sistemului care a ieșit la suprafață în toată măreția ei, în acea noapte și mai târziu și căreia, toți cei care au supraviețuit incendiului, îi vor purta cicatricile toată viața – la propriu.

Mi-a fost greu să citesc cartea asta și îmi pare rău că Alexandra Furnea a trebuit să o scrie. Pentru că tot ce scrie în ea – s-a întâmplat. I s-a întâmplat. Și este îngrozitor că o ființă umană trebuie să treacă prin așa ceva în această parte de lume, într-o țară considerată civilizată. Mi-e greu chiar să scriu recenzia acestei cărți pentru că e greu de acceptat că așa ceva mi se putea întâmpla și mie și oricui altcuiva. Soarta nu a ales.

Dar ce este și mai greu de acceptat este ce s-a întâmplat după incendiu. Când nepăsarea și cinismul au mutilat trupuri și au curmat vieți – care poate mai aveau o șansă. Cărora le-au refuzat o șansă, la tratament mai bun și poate la supraviețuire.

Alexandra povestește în cartea ei, fără înflorituri, cum era viața ei pâna la incendiul din Colectiv – o viață normală, a unei fete de 27 de ani cu părul lung, cu un job normal, cu gânduri normale și un rost în marele oraș.

Prin ochii ei vedem concertul, cum a decurs el până la izbucnirea flăcărilor, cum toată lumea trăia muzica și bucuria, pentru ca într-o clipă să se spulbere totul. Prin ochii ei vedem groaza, panica dar și haosul și dezorganizarea din pricina cărora vieți nevinovate s-au pierdut.

Ea ne povestește drama din club dar și adevărata drama, încă și mai groaznică, începută după internarea la Spitalul de Arși. Indiferența și lipsa de umanitate, sunt cuvinte care pot descrie multe dintre personajele care apar în cartea ei, ca parte a personalului medical și nu numai.

Deși numele lor nu sunt reale, caracterele lor sunt și le cunoaștem bine, ne-am întâlnit cu toții cel puțin o dată când am avut nevoie să mergem la spital sau în alte istituții de stat. Eu am recunoscut nepăsarea, aroganța, superioritatea lor, m-am izbit de multe ori de ele și m-au făcut să mă simt mică și neputincioasă în fața unui sistem monstruos și bolnav care, de cele mai multe ori, te strivește sub talpa lui când ai nevoie de el.

”Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars” nu vorbește despre un eveniment excepțional, despre situații în care, noi, ceilalți care am fost suficient de norocoși încât să ne putem continua viețile în mod normal după 30.10.2015, nu ne-am putea afla niciodată. Această carte ne privește pe toți și cred că avem nevoie să o citim, poate fiecare dintre noi va găsi un mod în care să-și facă partea mai bine, în care să încurajeze mai puțin abaterile când se lovește de ele.

Așa că recomandarea mea de lectură nu e azi una ușoară, dar cred că ne este necesară tuturor. Tu ai citit cartea Alexandrei Furnea până acum? Tu cum ai trăit momentul ”Colectiv”?

Sursă foto de copertă: Canva.com