Dacă mai poposiți din când în când pe acest blog, știți cu siguranță cât de mult îmi place subiectul ”dezvoltare personală”. Ador ideea că fiecare dintre noi putem deveni cea mai bună versiune a noastră, pentru că eu singură mi-am propus să fac acest lucru pentru mine, acum mulți ani, pe vremea când expresia asta nu era așa de populară și nu o auzeai chiar peste tot – ca azi.

Credința că ”pot scoate” tot ce se poate mai bun din mine, m-a împins să fac multe lucruri bune de atunci și, când privesc în urmă, nu pot să spun decât că a meritat și că m-a crescut frumos.

Dar, de curând, am început să mă gândesc și la partea ascunsă a dezvoltării personale. Partea mai puțin strălucitoare. Aceea care include adevăratul motiv pentru care facem cursuri, avem hobby-uri, citim și ne dorim să creștem încontinuu. Aceea care poate are legătură cu vocea mică din capul nostru care ne spune că nu suntem destul. Că nu facem destul.

Unde începe și unde se termină dezvoltarea personală? Adică, vrem să devenim cea mai bună versiune a noastră și, ca să citez un clasic în viață, asta ne ocupă tot timpul. Dar când se termină acest proces? Se termină el vreodată? Și dacă nu, e ok să dureze la nesfârșit?

Cred că pericolul cu acest tip de gândire începe în momentul în care facem tot ce facem, nu din iubire pentru noi înșine și nici din dorința de a ne îmbunătăți ci din credința că nu suntem suficient de buni. Realizați diferența?

Și cred că mai există o capcană. Aceea că mereu poți fi mai bun. Ceea ce, desigur, că este adevărat. Dar să nu uităm că nu suntem perfecți și nu vom fi niciodată – iar asta este minunat. Toți avem părți care ne fac extraordinari și ne scot din mulțime și părți care sunt obișnuite sau care, să zic așa, mai pot fi cizelate.

În concluzie, eu cred că dezvoltarea personală e grozavă și îmi place tare că, acolo într-un viitor nu prea îndepărtat, va exista o versiune mai bună a mea. Îmi plac toate cursurile și podcasturile care există pe acest subiect, ador să citesc și nu îmi imaginez că acest subiect va înceta vreodată să mă fascineze.

Dar. În același timp, înțeleg că sunt imperfectă și aleg să mă iubesc așa cum sunt, chiar dacă nu-mi iese în fiecare zi. Unele lucruri probabil că nu se vor schimba radical la mine, iar asta e ok. Nu fac dezvoltare personală pentru că nu sunt suficient de bună ci pentru că, dacă pot fi măcar un pic mai bună, aș vrea să devin așa, dacă tot e posibil.

Între timp, vă invit și pe voi să-mi spuneți ce credeți, în comentarii. Este utilă dezvoltarea personală, și la ce? Când credeți că e cazul să o ”lăsăm” mai moale cu ea?

Sursă foto: Pinterest, editat cu Canva