Vă spun sincer, am fost foarte atrasă de această carte cu titlu foarte promițător, în momentul în care am achiziționt-o împreună cu alte ”surori” la fel de atrăgătoare, doar ca să mă găsesc foarte curând în postura în care mă întrebam dacă voi ajunge vreodată la final cu această lectură.

Am început să citesc ”Femeia vieții mele” scrisă de autoarea chiliană Carla Guelfenbein cu mult entuziasm, care s-a domolit considerabil pe măsură ce am început să parcurg primele pagini. Deși stilul extrem de descriptiv în care este scris romanul, m-a ținut parcă “legată” încă de la început, inițial mi-a fost greu să urmăresc acțiunea. Iar faptul că toate întâmplările se dezvăluie și că a trebuit să pun cap-la-cap evenimentele, nu mi-a făcut lectura mai ușoară.

Din fericire, la un moment dat, pe care n-aș putea să-l identific exact în timp, poate după primele 20-30 de pagini, totul a început să aibă sens și am fost extrem de curioasă și nerăbdătoare să aflu ce s-a petrecut de fapt între Theo, Clara și Antonio – personajele principale – și care este relația dintre ei.

Povestea ne este spusă de către Theo și glasul său se intercalează adesea cu vocea Clarei – prin fragmentele pe care le putem citi din jurnalul ei. După 15 ani de când nu și-au mai vorbit, englezul Theo, devenit reporter de război, se trezește în decembrie 2001 cu o invitație de a-și vizita vechii prieteni în țara lor natală, Chile. Este surprins dar totodată nerăbdător să îi revadă și să afle ce s-a întâmplat cu Antonio și Clara în toți acești ani.

În primele pagini ale cărții, îl găsim pe Theo asistând la o înmormânare, dar a cui? El călătorește pentru prima dată în țara fostului său coleg de facultate, Antonio, pentru a fi găzduit de el și Clara la cabana lor și a petrece acel Crăciun împreună. Relația dintre cei trei este foarte tensionată, încărcată de secrete și tăceri, de multe lucruri rămase nespuse din tinerețe.

Mi-au plăcut foarte mult descrierile, fie că autoarea descrie frumoșii munți chilieni sau străzile londoneze, are darul de a evoca niște imagini foarte vii care, pentru mine, au fost cea mai frumoasă parte a lecturii.

Pentru a descâlci relația dintre cei trei, trebuie să ne întoarcem tocmai în 1986 când Antonio și Theo erau cei mai buni prieteni, pe vremea când studiau amândoi la universitatea din Essex. Antonio era un exilat chilian, foarte admirat de colegii lui de an, motiv pentru care Theo se simte foarte norocos când acesta îl alege ca prieten. Antonio i-o va prezenta lui Theo pe Clara, o balerină de-o vârstă cu ei, tot din Chile, și cu un statut similar în Anglia, despre care Antonio spune că îi este ca o soră.

Dar să fie acest lucru adevărat? Cei doi au foarte multe în comun iar prietenia lor este…cel puțin specială. Theo se va îndrăgosti de Clara la prima vedere dar să aibă această relație vreo șansă cât de mică?

Un roman special, inteligent, încărcat de politică și filozofie, plin de semnificații, o lectură fascinantă. Un roman despre idealuri, viziune și relații interumane, despre intenții bune și necesitatea de a avea un crez după care să-ți creionezi viața.

Mi-a plăcut în mod special partea roamanului care ne întoarce în anii 1980, am văzut cu ochii minții cum trebuie să fi fost atmosfera pe atunci și lucrul acesta mi-a plăcut mult. Îl recomand, dacă aveți poftă de ”altceva” – s-ar putea să fie o gură de aer atât de necesară când toate romanele par a semăna între ele.

În plus, multe scene și discuții din acest roman chiar m-au dus cu gândul la un film celebru, un film clasic, tot cam din aceeași perioadă, ”Cei mai frumoși ani” (The way we were) cu (niște foarte tineri) Barbara Streisand și Robert Redford – pe care de asemenea îl recomand să-l (re)vedeți.

Sursă foto de copertă: Canva.com