Când eram copil, nu știam că sunt sensibilă, nu prea auzeam cuvântul ăsta. Dar știam că mă adaptez mai greu decât alți copii, că fac totul mai încet și că plâng mult, din motive diverse. Părea mereu că altora le e mai ușor și mi se spunea des să fiu mai curajoasă. Atât de des, încât am ajuns să-mi spun și eu același lucru foarte curând, ba chiar încă mă surprind adesea că îmi încalc limitele sufletești, doar ca să demonstrez ”că pot”.

Doar că asta nu e natura mea adevărată. Este doar un efort pe care-l fac încontinuu de a ”mă scoate din zona de confort”. În realitate, eu sunt introvertită, sunt anxioasă, sunt emotivă și tot timpul am crezut că acestea sunt ”defecte”. Că trebuie să fiu mai ”curajoasă”. Mai “ambițioasă”. Mai ”bărbată”. Că tot timpul trebuie să fac mai mult. Să-mi depășesc limitele.

Doar că nu mi-am dat seama multă vreme că, în realitate, am nevoie să-mi stabilesc limitele, nu să mi le încalc. Să-mi creez limite și să mi le respect, pentru ca toți ceilalți să facă la fel.

Da, uneori e nevoie să simți teama și să faci oricum ce ai de făcut. Dar uneori trebuie să accepți că poate lucrul ăla nu e pentru tine. Sau ai nevoie să-ți urmezi propriul ritm, chiar dacă e mai lent decât al celorlalți.

Trăim într-o societate care ne spune continuu că trebuie să fim mai buni, să facem mai mult și mai bine – pentru că asta înseamnă să ai succes. Să-ți poți măsura realizările și să iasă cu plus. Însă tot acest ”hustle”, toată această goană pentru realizări, lasă puțin loc pentru intuiție și conectare cu propria persoană.

Printre task-urile de pe lista interminabilă cu lucruri de făcut, atât în viața personală cât și în cea profesională, nu scrie nicăieri să ne amintim să ne ascultăm sufletul. Așa că nu o facem. Tragem de noi până când corpul, exasperat, ne spune să luăm o pauză. Dar noi nu o luăm. Mai luăm niște pastile și continuăm.

Așa că articolul meu de azi este un manifest pentru toți cei (prea) sensibili. Pentru toți cei care nu se regăsesc în toată această alergătură. Un mic secret: chiar dacă pare că înaintezi mai lent, atâta vreme cât faci constant pași înainte, vei ajunge unde ți-ai propus. Nu e nimic rău dacă pe drum te oprești să admiri o floare, să simți lumina soarelui pe față sau chiar să tragi un pui de somn. Până la urmă, ce rost are să fii în cel mai frumos loc din lume dacă te-ai epuizat ajungând acolo și nu te mai poți bucura?

Suntem cu toții diferiți și e crucial să ne ascultăm sufletul, interiorul sau cum vrei să-i spui. E important să știm ce vrem cu adevărat și, mai ales, dacă merită prețul pe care-l vom plăti în termeni de timp și resurse personale.

Am decis că, deși îmi place mult partea cu ”să devii cea mai bună versiune a ta”, anumite lucruri nu vreau să le mai forțez. Îmi voi respecta limitele naturale în mai multe situații și nu o să mă mai forțez doar ca să arăt că sunt capabilă sau drăguță sau demnă de a fii acceptată.

Îți mulțumesc pentru că m-ai citit până aici și acum aș vrea să te întreb: ție de câte ori ți s-a spus că ești prea sensibil(ă)?

Sursă foto de copertă: Canva.com