Ne apropiem de finalul anului și, odată cu acesta, de fianalul provocării lansate de Diana pentru acest an, de a citi în fiecare lună, o carte pe o anumită tematică. Fiind decembrie, desigur, am avut de citit o carte de Crăciune. Deși nu părea cea mai firească alegere la început dar pentru că algoritmul Bookster mi-a scos-o la căutare, alegerea mea a fost Fetița cu ochi albaștri, de Michel Bussi, un roman polițist franțuzesc veritabil.

Suntem în 1980 la bordul unui Airbus care decolează de la Istanbul spre Paris în Ajun de Crăciun dar, din cauza condițiilor meteo nefavorabile și a ceței, avionul se lovește de vârful unui munte pe care jurnaliștii se vor grăbi să-l boteze Mont Terrible.

La bordul aeronovaei se aflau tot felul de oameni, fiecare cu poveștile lui, echipaj și pasageri deopotrivă dintre care, din păcate, nimeni nu va supraviețui. Nimeni, mai puțin un bebeluș de 3 luni găsit abia după câteva zile, sub zăpadă. Tot jurnaliștii, se grăbesc să o poreclească pe mica supraviețuitoare Libelula. Iar de aici, povestea se complică.

Două familii aveau mica nepoată în acel avion. Familia industriașului Carville și familia modestă Vitral. Acestea vor porni o lupă încrâncenată în încercarea de a recupera mica fetiță despre care, fiecare, susține că îi este cuvenită. Nicole Vitral, se folosește de simpatia pe care o stârnește în rândul publicului. Mathilde Carville, cealaltă bunică, are ca atu imensa-i bogăție pe care o folosește pentru a angaja un detectiv particular care să cerceteze oricât e nevoie, pentru a afla adevărul.

Credule Grand Duc, așa îl cheamă pe detectiv, își ia treaba foarte în serios. Din 1982 până în 1998, acesta investighează fiecare pistă cât de mică, în speranța de a afla ceva. În urma sa, el lasă un jurnal teribil de amănunțit, în care își istorisește pățaniile și frustrările.

În 1998, pe lângă Libelula ajunsă majoră, care-și spune Lylie, o combinație între numele fetițelor Emilie Vitral și Lyse-Rose Carville, mai întâlnim două personaje. Pe Marc Vitral, fratele ei (?) și Malvina Carville, care pretinde că-i este soră. Împreună cu ei, pornim într-o cursă nebunească pentru aflarea adevărului.

Dacă vom afla cine este Libelula cu adevărat, nu ne putem da seama din prima. La final însă, vom afla că nimic nu e ce pare iar cele mai inocente personaje sunt adesea cele mai mârșave.

Dacă vă plac romanele polițiste, vă recomand să o puneți pe listă, povestea e încâlcită dar bine scrisă iar imaginile evocate în roman, cu litoralul franzuțesc dar și cu Parisul, sunt tare frumoase.

Sursă foto de copertă: arhiva personală