Cartile lui Ralu

Recomandare de lectură: Apă proaspătă pentru flori

“Apă proaspătă pentru flori” este unul dintre cele mai frumoase romane pe care le-am citit în ultima vreme și, deși l-am terminat, parcă am rămas undeva agățată în poveste. Gândul mi-a rămas la ea. Am împrumutat cartea de la Bookster ca să o citesc (sunt mare fan), însă deja mi-am dat comanda pentru un volum personal.

Deși practic minimalismul, “Apă proaspată pentru flori”, este genul de roman pe care vrei să-l păstrezi în bibliotecă. Sau, cel puțin, eu așa îmi doresc. Ba mai mult, mi-am propus să îl recitesc – ceea ce nu fac aproape niciodată. Însă că să vă faceți o idee de cât de mult mi-a plăcut, asta intenționez să fac.

Violette Toussaints este paznic de cimitir într-un sătuc din Franța (ce nume potrivit, nu?). Ea iubește viața liniștită de aici, compania pisicilor, munca în grădină, prietenii pe care și i-a făcut în rândul groparilor, preoților și a angajaților de la pompe funebre.

Violette este orfană, ea nu și-a cunoscut niciodată părinții, nu a fost adoptată și a trăit în familii de plasament. Nu pentru mult timp însă, fiindcă ea era foarte tânără când și-a cunoscut soțul, pe Philippe Toussaints. Împreună cu acesta a devenit paznic la calea ferată într-o localitate, au avut o fetiță și au trăit…împreună. Dar nu fericiți.

La momentul în care debutează povestea, Violette este singură, soțul ei fiind dispărut de vreo 20 de ani. Ea însăși are peste 50 de ani și se află foarte aproape de zilele noastre. Însă capitolele ne poartă înainte și înapoi prin timp, pentru a înțelege toate locurile prin care Violette a fost înainte de a deveni paznic de cimitir și atât de mulțumită cu viața ei simplă.

“Fetele crescute de stat, se mulțumesc cu puțin”, i-au inoculat asistenții sociali lui Violette, încă de mică. Ea e convinsă acum că s-a născut să fie părăsită – niciodată să părăsească.

Violette sădește pomi, are o grădină de legume, are grijă de morminte, udă florile, știe povestea fiecarui decedat, participă la înmormântări și notează discursurile citite, în aceste ocazii, de către familiile lor.

Cimitirul lui Violette e ca un parc și moartea – mai puțin macabră aici. Fiecare mormânt a fost odată un om, din care a rămas o poveste ce trebuie rememorat.

Într-o noapte ploioasă, la ușa lui Violette bate un detectiv. Acesta vrea să știe cine a fost barbatul pe care el nu l-a cunoscut niciodată dar care a lăsat prin testament ca cenușa mamei sale să fie împrăștiată pe mormântul lui. Violette și jurnalul răposatei îl vor ajuta să afle.

Mi-e foarte teamă să vă dezvălui mai mult, pentru că nu aș vrea să vă stric plăcerea lecturii. Îmi este foarte proaspată în minte plăcerea pe care am simțit-o când am descoperit întorsăturile poveștii și nu aș vrea să vă privez de ea.

Pentru că nu, povestea nu este doar despre o femeie drăguță, paznic de cimitir, care trăiește o viață plăcută și anostă, printre pisici, flori si prieteni, într-o comunitate mică, bând uneori câteva guri de vin de Porto.

Deși, sincer, la cât de bine este scrisă, la cât de frumos “curge” toată narațiunea, putea foarte bine să fie doar despre asta. Nu mă supăram.

Însă acest roman este unul foarte profund, ne vorbește despre viață, moarte, pierdere, valori și bucuria de a fi în viață. Vi-l recomand cu tot dragul iar pentru mine s-ar putea chiar să fie una dintre cărțile preferate – să zicem în top 5.

Tu ai citit recent o carte care să-ți intre așa tare la suflet încât să-ți devină favorită?

Sursă foto de copertă: Pexels